În seara zilei de 1 noiembrie Transfăgărășanul era udat de o ploaie de toamnă ce nu dădea semne să se oprească prea curând. La zona de gol alpin vântul era foarte puternic, dar nu știu dacă umezeala din aer era ploaie, ninsoare, sau doar ceață umedă suflată de vânt. În întunericul nopții ce se lăsase ne-am grăbit să luăm rucsacurile din mașina lui Ionuț și am intrat la adăpost. Ne aștepta o cameră primitoare, în care ne-am putut odihni pentru a fi gata de traseu a doua zi dimineață.

Dimineața pe la 8 muntele dădea semne că s-ar lăsa descoperit, iar asta ne-a încurajat că nu am venit până aici degeaba. Vedem vârful Mușeteica în dreapta, la care vrem să urcăm, dar și creasta pe care vrem să mergem spre stânga, până la vârful Buda și chiar mai departe – la Arpașul Mic.

Deși voiam să ne grăbim cu pornirea pe traseu, ne-am dat seama că merită să mai stăm puțin aici, la înălțime, până când soarele va avea o influență asupra peisajului. Destul de repede norii au căpătat o incredibilă nuanță de roz, pe care am fi ratat-o dacă plecam spre vale…

Am început să coborâm spre cabana Capra – și am luat și apă de la un izvor amenajat lângă șosea. Mașina am lăsat-o în parcarea cabanei. Tare spectaculos se vede de aici vârful Arpașul Mic, iar creasta pe care vrem sa mergem s-a eliberat de nori…

Fără să știm prea bine pe unde trebuie să mergem, ne-am îndreptat spre valea din spatele cabanei – o vale ce urcă până în creastă. În zonă văzusem de sus și o stână și pe la ea voiam și noi să trecem. Am intuit destul de greu o potecuță abruptă ce urca prin pădure și astfel am început traseul. Nu am mai ajuns lângă stână, am urcat pe undeva prin dreapta ei, prin iarba udă ce acoperea poteca. Destul de repede am depășit nivelul pădurii și vedem mai bine cum se prezintă valea pe care urcăm.

Am urcat pe partea dreaptă destul de mult, dar la un moment dat am părăsit valea spre stânga. Surse de apă există destule, chiar în potecă, ceea ce nu-i de mirare după atâta ploaie. Pământul trebuie să se reîncarce după atâta secetă.

De la un punct în sus ni se deschid peisaje spre înapoi – spre vest. Recunoaștem imediat vârful Negoiu, al doilea cel mai înalt din țară – dar și vârful Lespezi, care însă e cam în nori (pe acest vârf acum câțiva ani mi-am făcut poza aceea în aer).

După cum spuneam, am părăsit valea spre stânga, pe fețele de iarbă. Ne-am îndreptat spre muchia pe care o văzusem de dimineață, o muchie pe care urma să urcăm până în creastă. Nu ne-a venit să credem însă cât de frumoase pot fi peisajele de pe acel vârfuleț la care am ieșit…

Spre nord se vede cum urcă șoseaua spre tunel, dar e impresionantă și partea superioară a văii râului Capra – înconjurată de muchii și vârfuri…

Un pic spre dreapta, vârfurile la care vrem să ajungem în partea a doua a zilei: Arpașul Mic, care arată incredibil și vârful Buda.

Un pic spre stânga, dar tot spre nord, șoseaua urcă spre punctul cel mai înalt. Se observă și refugiul Salvamont dar și vârful Vânătoarea lui Buteanu, cel mai înalt din imagine.

Spre sud-vest, vârful Lespezi încearcă să-și împrăștie norii ca să-l admirăm puțin și pe el. Este într-adevăr un vârf spectaculos, iar urcușul de la Piscul Negru poate fi făcut într-o zi. De văzut pe Picasa și albumul din acea excursie.

Cu zoom vedem mai bine și cascada Capra, pe care toată lumea o vede când trece cu mașina pe Transfăgărășan. Noi ne bucurăm să o vedem acum dintr-un unghi inedit…

Facem și o poză de grup, ocazie bună să menționez și care au fost membrii echipei din această excursie: Paul Pătrățanu, Ionuț Vlad, Ioan Stoenică și Ionuț Hagiu.

Raza de soare care ne-a încălzit ne-a amăgit doar. Pe măsură ce urcăm pe culmea îngustă, în iarbă și pe stânci își face apariția zăpada…

Până să ieșim în creastă nu avem chiar așa mult, dar urcușul e destul de solicitant. Pe partea sudică, fețe de iarbă acoperă culmea pe care urcăm, dar pe nord, prăpăstii stâncoase pudrate cu alb ne fac să fim atenți pe unde mergem…

După circa 2h40min de când am plecat de la cabana Capra am ajuns pe culmea ce vine dinspre sud. Valea Mușeteica se vede frumos de-aici, cu un nor ce încearcă să avanseze spre noi, iar pe dreapta avem vârful Mesteacănul.

Ne-am oprit să mâncăm ceva și cu noi s-au oprit și cei doi câini care ne-au urmărit de la cabană. Ne-am bucurat și de o rază de soare care să ne încălzească puțin, că statul pe loc nu e așa plăcut când e frig.

Privind spre valea Mușeteica, mi-a venit să o compar puțin cu o vale din Bucegi, de exemplu cu valea Gaura. Mare, sălbatică, destul de lungă… Valea deasupra căreia ne aflam noi acum era însă mult mai lungă decât orice vale din Bucegi, pentru că picioarele de munte ce se desprind spre sud sunt foarte lungi și apa curge printre ele pe o distanță mare.

Făcând această comparație am realizat mult mai clar un lucru: în Bucegi, valea Gaura e una din puținele văi de genul acesta care există – așa mari. E ea însăși o parte importantă a masivului din care face parte, cu o identitate proprie cumva. În Făgăraș, această vale e doar o altă vale din o mulțime de alte văi! Nici măcar nu e o vale principală! Dimensiunea Făgărașului e impresionantă dacă te gândești că ceva ce în Bucegi ar fi foarte mare, aici e doar o părticică dintr-o altă părticică secundară a muntelui.

La  depărtare, printre nori – sau deasupra lor, se zărea și masivul Cozia….

Continuăm urcușul spre vârful Mușeteica – despre care auzisem că ar oferi cea mai bună panoramă asupra crestei principale a Făgărașului. Fiind pe o creastă secundară, perpendiculară pe cea principală, perspectiva e foarte bună de pe acest vârf. Momentan ne impresionează peisajele dinspre nord (stânga), spre vârful Arpașul – unde voiam să ajungem.

Norii încep să înconjoare crestele și nu ne mai plac deloc. Deși crează peisaje spectaculoase, creasta pe care vrem să mergem ne pare din ce în ce mai dificilă, iar norii nu ne ajută să o simțim mai primitoare.

Fragmente din creasta Mușeteica – Buda ne apar incredibil de spectaculoase și dificile, mai ales văzute cu zoom. De altfel nici nu există o potecă pe acea creastă, așa că nu suntem încă siguri în ce ne băgăm – dacă o vom putea face.

Se vede bine și muchia pe care se coboară de la Mușeteica pentru a merge pe creastă spre nord. Arată… cam periculoasă, mai ales că e și zăpadă pe stânci și mai e și ceață uneori.

În spate încă e soare și vedem destul de bine muchia pe care am urcat.

Încercând să ne opunem vântului și să ne protejăm cu buff-uri sau ce mai avem, ne apropiem de Mușeteica. Deși traseul nu e ușor, e incredibil să mergi prin astfel de locuri, având astfel de peisaje în jur. Aici, Ionuț și Ionuț, de neconfundat!

Soarele face multe minuni, iar pe munte, el te poate binedispune foarte mult – îți poate da încredere și chiar forță să mergi mai departe. O rază atât de caldă și plăcută, care pare să împrăștie și norii, e mereu binevenită! O imagine prinsă din locul potrivit, în momentul ideal! Chiar și petele de zăpadă completează plăcut peisajul.

Am ajuns pe vârful Mușeteica (2442m) pe la ora 12, adică după vreo 4 ore și jumătate de urcat. Ni se părea destul de mult. Deși am mers bine, parcă eram cumva în întârziere. Poate de fapt simțeam asta pentru că realizam că restul de creastă pe care vrem să-l facem e mai lung și mai dificil decât ne așteptam.

Nu am stat mult pe vârf, pentru că norii nu păreau să se ridice, mai ales spre Moldoveanu – pe care ne-am fi dorit să-l vedem. Am stat un pic pe gânduri însă, dacă să mergem mai departe spre vârful Buda sau nu. Privind pe unde trebuia să coborâm de la Mușeteica pentru a intra pe creasta corectă, ne dădeam seama că traseul va fi foarte dificil. Asta și pentru că zăpada, deși era puțină, făcea totul mult, mult mai greu! Acoperea iarba și stâncile cu un strat umed și alunecos. Și desigur, rece.

Am început să coborâm, păstrând în minte posibilitatea de a ne întoarce aici la vârf în caz că înaintarea devenea prea periculoasă și înceată. Pe unde era iarbă ne mișcam un pic mai bine, mai sigur, dar pe partea vestică, pietrele erau mai acoperite de zăpadă. Deși era foarte abrupt, doar pe aici se putea merge – pe partea cealaltă pantele coborau spre vale și nu ne interesa asta – noi voiam să mergem fix pe muchie.

Până în prima șa de pe creastă, unde ne-am simțit măcar puțin pe teren mai orizontal, am făcut cam 20 de minute. Asta din cauza zăpezii care ne-a făcut mult mai grijulii la coborârea pe stânci. De fapt tot traseul de-aici înainte a fost așa, am fost încetiniți de nevoia de a ne simți cât mai în siguranță. Și în același timp, de a fi cât mai responsabili în privința înaintării noastre. Nu vrem să se întâmple ceva pe-aici!

Mai avem încă de coborât o porțiune, apoi începem și să urcăm. Sperăm să fie mai ușor la urcuș. Câinii care ne-au urmărit au dificultăți în a se ține după noi – mai ales unul dintre ei, a mers schelăcăind încetișor aproape tot traseul – se descurca mult mai greu decât celălalt pe stâncile abrupte. Și ăsta e unul din motivele pentru care nu-mi place să fiu urmărit de câini pe munte. Mai ales pe un astfel de traseu, poti avea mari probleme tu, din cauza lor! Fie încerci să-l ajuți undeva să treacă și cazi, fie te depășește pe muchia îngustă sau se bagă în picioarele tale și te dezechilibrează… Sunt multe aspecte de care trebuie ținut cont pe munte, nu doar de drăgălășenia pe care o simți la un moment dat.

Spre stânga se vede în vale șoseaua – și ne dăm seama că panta e prea abruptă și alunecoasă ca să o putem folosi pentru o coborâre de urgență. In stânga imaginii se vede muchia pe care am urcat spre vârf – intrând pe ea undeva pe la jumătatea ei.

Mai mergem vreo 10 minute și începem urcușul. Ceea ce ne oferă o perspectivă impresionantă asupra abruptului pe care l-am coborât de la Mușeteica. Fără stratul acela subțire de zăpadă, nu ar fi arătat la fel de frumos! Se vede în această imagine și de ce de la un punct încolo nu se mai putea merge pe partea dreaptă (cum coboram).

Avem din când în când bucuria ca norii să se ridice, lăsându-ne să vedem vârfurile la care vrem să ajungem. Între vârful Buda (dreapta) și Arpașul Mic este o șa destul de adâncă – și știam de la salvamont că acolo va fi zona cea mai dificilă. Momentan nouă ni se părea dificil și lung și traseul până la Buda! Dar foarte spectaculos! Arpașul Mic pare un Matterhorn al României, de care nici nu știam până acum. (Observasem pasărea cum dă târcoale peste stânci, dar am așteptat să ajungă într-un loc mai bun, cu cerul pe fundal și așezată strategic în cadru).

Avem parte de o zi fantastică din punct de vedere al norilor. Deși nu ne lasă prea mult să ne bucurăm de depărtări, au făcut… “apropierile” să fie mult mai interesante. Spre stânga, refugiul Salvamont pare să fie așezat pe o insuliță însorită înconjurată de o mare înspumată…

De-acum teoretic începem urcușul spre vârful Râiosu 2 – dar e un urcuș ciudat, fragmentat și de câte-o coborâre dar îngreunat și de lipsa unei poteci. Mergi pe unde poți mai ușor, pare că nimeni n-a trecut pe-aici niciodată – ceea ce e plăcut, dar și un pic înfricoșător în același timp. Că dacă era o potecă, dacă știai că și alții au fost pe-aici și s-au descurcat bine, ai fi avut mai multă încredere că traseul se poate face. Dar deși știm că nu suntem deloc primii care mergem pe-aici, nu știm de fapt cât de greu le-a fost celor dinainte – sau ce fel de echipament au avut cu ei. Dacă la un moment dat vom avea nevoie de o coardă pe care nu o avem la noi?

Pe hartă, acest micro-relief nu apare. Ne e greu să ne mai dăm seama unde suntem, pentru că am urcat și am coborât de mai multe ori, iar pe hartă asta apare doar ca jumătate de centimetru fără detalii prea multe. Din fericire se mai ridică norii uneori și ne facem o impresie despre cât am mers și cât mai avem.

De la vârful Râiosu 2 se poate merge spre Râiosu 1 spre dreapta. Pe o hartă apare că poteca pe acolo ar merge, după care ar coborî pe dreapta crestei ca să meargă spre nord, spre lacul Buda și creasta principală. Așadar, de la vârful Râiosu 2 nici măcar pe hartă nu mai apare că ar fi o potecă pe creastă. Până aici parcă se intuia uneori o potecuță acoperită de zăpadă, care mergea chiar pe stânga crestei. Uneori însă ea rămânea mai jos decât creasta – ceea ce ar fi făcut înaintarea mai ușoară în condiții mai bune, dar cu zăpadă pe ea ni s-a părut mai sigur să rămânem fix pe creastă. Urmează o nouă coborâre abruptă…

Mai ales la coborâre eram nevoiți să ne ajutăm de multe ori și cu mâinile – adică să ne lăsăm pe fund și să ne ținem cu mâinile de pietrele din jur. Asta nu era deloc comod, mănușile se cam udaseră și mâinile înghețau rapid. Dar să cobori în picioare, chiar și cu bețele de trekking în mâini, uneori ar fi fost prea riscant.

Spre dreapta peisajul e cam acoperit de nori de obicei – dar acolo se deschide destul de largă căldarea văii Buda. Ne gândeam uneori că în caz de urgență, ar fi mult mai ușor să găsim o cale de a coborî acolo, decât de a coborî spre stânga. Dar dacă am fi coborât acolo, am fi avut probabil o zi întreagă de mers ca să ajungem înapoi la mașină – sigur ne-ar fi prins noaptea departe de ea.

Dintr-un punct aflat un pic pe dreapta crestei avem o imagine mai clară asupra restului de traseu ce ne rămâne de parcurs. Parcă n-ar mai fi așa mult de urcat, pare că vom merge mai mult pe curbă de nivel – dar se zăresc și niște muchii destul de ascuțite și prăpăstioase…

În urmă rămâne vârful Râiosu 2, cu stâncile lui abrupte. Aici a fost unul din pasajele mai dificile, în care după o porțiune de cățărat cu ajutorul mâinilor, te trezeai pe o muchie îngustă pe care trebuia să mergi foarte atent ca să nu cazi. Nu aveai de ce să te ții, pentru asta ar fi trebuit să mergi pe vine. M-am întors să-i iau lui Ionuț bețele din mâini ca să nu-l încurce. Se observă în imagine că era pe vine și trebuia să se ridice pe acel vârfuleț înierbat, fără să aibă niciun sprijin în jur – doar prăpăstii.

Reintrăm pe teren mai stabil, dar greutățile nu s-au terminat, chiar dacă de-aici pare să fie mai ușor și mai apare și câte-o rază de soare. Per total, traseul ni s-a părut mult mai dificil decât creasta nordică din Piatra Craiului – și din cauza configurației abrupte, pe muchie de cuțit, dar și din cauza zăpezii prezente în locuri strategice sau a faptului că poteca nu era deloc “bulevard” ca în Crai.

De pe un alt vârfuleț mai aruncăm o privire în urmă. Dincolo de vârful Râiosu se vede și un pic din vârful Mușeteica, de la care începusem acest traseu.

În față, vârful Buda ne ademenește scoțându-și stânca dintre nori. Începem să zărim cu zoom și o cruce pe vârful Arpașul Mic – și deja ne întrebam dacă vom reuși să ajungem acolo. Urcușul la Arpașul Mic părea mult mai accentuat si abrupt decât altele – dar eu aveam o credință cum că și acolo ne vom descurca la fel ca și până aici.

Mai întâi să trecem cu bine de creasta zimțată și super îngustă care ne așteaptă…

Pe partea stângă, valea e încă abruptă – dar din dreapta coboară din creastă o muchie mai lină, înierbată. O ținem minte, nu se știe când ne va fi de folos.

Ajungem la vârfulețul de la care pornește această culme și ne oprim să mâncăm ceva. De deasupra ei, culmea nu mai pare chiar așa lină, dar o luăm în considerare ca pe o cale bună de a ne retrage din creastă în caz de nevoie.

Planul era să ajungem la Arpașul Mic, de la care să coborâm în Fereastra Zmeilor, apoi pe la refugiu înapoi spre valea Capra și spre Transfăgărășan. Dar era ora 2 aproape, mai aveam doar vreo 4 ore de lumină și partea mai dificilă a traseului părea că abia acum începe.

Norii se cam jucau în jurul nostru, apărând și dispărând rapid. Ca să fim siguri că nimerim culmea aceea care coboară în caz că suntem nevoiți să ne întoarcem pe aici, lăsăm pe stânci o coajă de banană – vizibilă chiar și prin ceață – dar nu de la depărtare. Un marcaj cu Bandă Galbenă care să ne salveze în caz de nevoie. Atenție! Acum traseul nu mai este marcat! Banda Gal… banda bănănie care marca acea posibilă coborâre din creastă a dispărut între timp, fiind un marcaj biodegradabil (motiv pentru care am lăsat asta și nu altceva).

Continuăm traseul cu gândul că ajungem în sfârșit undeva! De vârful Buda ne desparte doar o culme îngustă, apoi un urcuș final.

Pentru porțiunea îngustă care a urmat se putea renunța la bețele de trekking – erau destule stânci ascuțite de care să te ții. Vrei nu vrei oricum mergeai cu mâinile pe stânci uneori, pentru că trebuia să te ajuți de ele ca să te cațeri.

Ne-am descurcat bine și pe-aici – știam eu că perspectiva e diferită pe astfel de trasee stâncoase, când le vezi de la distanță și când ești aproape, chiar pe ele. Deși muchia era foarte îngustă, faptul că existau multe colțuri de stâncă ne-a ajutat să avansăm. Nu-i oricum ușor să mergi printr-un astfel de loc…

Câinele mai fricos a avut emoții și pe-aici, desigur, dar deși a rămas blocat la un moment dat, a reușit până la urmă să treacă. Eu cred că i-am atras atenția lui Paul să nu cumva să-l ia în brațe la vreun pasaj mai dificil – că parcă el rămăsese la un moment dat să-l încurajeze.

Tare frumoasă și lungă se vede culmea pe care am mers – cu vârful Mușeteica, mai piramidal decât mormântul lui Keops, tronând deasupra.

Trecem cu bine și de această porțiune și urcăm spre Buda grăbiți – nu de o urgență, ci de norii ce se strâng în jurul nostru…

Ajungem pe vârful Buda la ora 14.30, după 2 ore și jumătate de la Mușeteica și vreo 6 ore în total. Ne-am mișcat, cred, foarte bine – deși pe traseu am avut tot timpul impresia că suntem în întârziere.

Pe vârf, la 2431 metri altitudine… a început să ningă. Asta nu se întâmplase până acum pe traseu, dar a fost de-ajuns să se întâmple aici ca să ne dea planurile peste cap. Nu avem vizibilitate deloc și stâncile se acoperă de un strat proaspăt de zăpadă. Încercăm să privim spre nord, să vedem cum arată coborârea spre șaua dintre cele două vârfuri. Așteptăm 10 minute, poate se ridică norii – și uneori se mai crează într-adevăr o mică spărtură…

Știam din discuția cu cei de la Salvamont că aceasta e porțiunea cea mai dificilă: coborârea de pe vârful Buda și urcarea pe vf Arpașul Mic. Asupra urcării ne-am putut face o idee, pentru că am tot văzut de pe traseu acea muchie. Părea foarte înaltă, mai abruptă decât cele pe care am mers până aici – dar eu credeam că ne putem descurca. Era foarte posibil ca doar de la distanță să pară așa neprimitoare, dar de aproape să realizăm că nu-i așa greu de parcurs.

Despre coborârea pe care o aveam în față nu știam însă nimic. Cât e de adâncă, de abruptă, de acoperită cu zăpadă. Ca să avem un termen de comparație, întrebasem pe cei de la Salvamont daca e mai greu de trecut decât prin Spintecătura aceea care desparte vârful Viștea Mare de Moldoveanu. Ni s-a spus că nu e mai greu pe-aici, dar chiar și așa, simțeam că riscăm prea mult să ne avântăm în acel necunoscut neprimitor.

Am hotărât să ne întoarcem și să încercăm să coborâm pe la coaja de banană.

A existat un sentiment de frustrare, că nu terminam traseul – dar nu se putea să nu ne bucure în același timp sentimentul că facem ceea ce trebuie în acea situație dificilă. Traseul parcurs fusese spectaculos  – și pentru viitor, o să rămână ca un ghimpe dorința de a face și partea finală a lui, eventual venind dinspre Bâlea spre Arpașul Mic.

Dar faptul că am început să ne întoarcem nu înseamnă deloc că greul a trecut sau că am terminat traseul. De fapt e știut faptul că la coborarâre se întâmplă cele mai multe accidente. Ești mai obosit, scade concentrarea, te culci pe-o ureche… și calci greșit într-un loc delicat.

Nu apucăm să ne depărtăm prea mult, că norii se și împrăștie în spate. Adică acolo unde am fi vrut noi să mergem. Din fericire, erau doar momente răzlețe de senin, asta așa, ca să nu ne supărăm prea tare că s-a făcut frumos chiar când am plecat noi. Oricum apucasem să coborâm de la vârf și trebuia să fim atenți și cum stăm cu timpul.

Mersul printre stânci a fost tare drăguț, mai ales la întoarcere – când aveam ceva mai multă încredere, știind că mai fusesem pe-acolo și trecusem cu bine.

Spre vest, creasta e ruptă într-un mod tare… brutal. Arată spectaculos dar nu prea-ți vine să stai pe margine în unele locuri, că te gândești că oricând e posibil să se surpe iar terenul…

Terminăm muchia aceea îngustă și dăm de iarbă. Vârfurile înalte rămân în urmă și un mic urcuș ne scoate pe vârful unde lăsasem coaja de banană.

Pe la 15.10 intrăm pe culmea aceea micuță pe care speram să putem coborî. Vedem în vale șoseaua și chiar cabana unde lăsasem mașina. La început coborârea pare… posibilă! E semn bun! Să menționez că această culme se vede foarte bine în a 7-a poză din acest jurnal! În imaginea cu vârfurile Arpașul Mic și Buda, apare în dreapta și această culme, frumos luminată și scoasă în evidență de o rază de soare.

Nu mergem mult pe această culme (care se termină destul de brusc) și o părăsim spre stânga, pe o față de iarbă fără zăpadă. Iarba era umedă parcă, dar am putut coborî destul de bine – chiar dacă panta era foarte înclinată. Măcar dacă era să cazi, alunecai pe iarbă – te opreai tu cumva.

Nu am coborât chiar direct în jos – am mers înclinat spre stânga din două motive: ca să mergem un pic mai lin (nu să coborâm prea abrupt), dar și pentru că puteam vedea în vale pe unde ar fi mai bine să trecem. Se vedeau fire de apă care rupeau terenul și nu voiam să ajungem pe o muchie prea abruptă – trebuia să stăm pe deasupra lor.

Traversăm mai multe fire de vale, încercând să stăm pe deasupra zonelor abrupte, să nu ajungem prea repede jos – pentru că exista riscul să ne blocăm în vreo zonă cu teren surpat.

Ajungem curând să intersectăm fire de apă – multe și abundente! Chiar și cascade frumoase se formează în zonele surpate. Traversăm cu grijă pe deasupra lor…

În cele din urmă ieșim cu bine la zona mai lină de la baza culmilor. Pe-aici mă sună și cineva de la Salvamont să verifice în ce stadiu suntem, dacă am coborât și pe unde… Mi-a spus că ne-au văzut pe creastă cu binoclul – cred că arătam tare interesant, 4 siluete pe o creastă de stâncă, profilate pe un cer înnorat…

Găsim și niște grote, probabil mine abandonate – pe care nu le inspectăm însă prea mult. Lăsăm în urmă crestele aflate încă în nori, dar și șuvoaiele de apă – care oricum ne vor întrece până jos – și coborâm victorioși spre șosea…

Am făcut aproape 2 ore la coborâre, de când am părăsit creasta și până la șosea. Am mers bine, cred că mai prinsesem curaj după ce am văzut că iarba nu alunecă și că reușim să ne strecurăm prin labirintul de fire de apă și zone surpate.

La șosea era un grup mare de turiști – probabil veniți pentru un team-building organizat de firma la care lucrau. Am avut un sentiment plăcut să apărem de nicăieri acolo lângă ei, venind dinspre crestele cuprinse de neguri.

Lumina pe vale era super, o lumină caldă, cu o tentă de… reușită! Apăruse puternic și un sentiment de siguranță, că puteam răsufla ușurați în privința traseului de-acum. Mai rămânea însă de parcurs partea cea  mai periculoasă dintre toate, valabilă la toate excursiile pe munte: drumul spre casă cu mașina! Momentan însă, poza de grup: Ioan, Paul, Ionuț V și Ionuț H.

La cabană am stat doar pentru un ceai, după care am părăsit Făgărașul și crestele sale spectaculoase – cu gând că vom reveni cândva, pentru a termina ce-am început. Sperăm că nu după 4 ani – vom face dacă e nevoie, alegeri anticipate, ca să supunem la vot această decizie.

…

Sunt multe locuri în Făgăraș unde să te simți mic. Să simți măreția a ceea ce te înconjoară. Dacă și momentul în care ajungi acolo este unul prielnic (oricum ar fi el), cu atât mai bine! Deși ne-au îngreunat un pic ziua, norii ce ne-au înconjurat au creat un spectacol foarte reușit, dansând printre crestele abrupte.

Dar nu trebuie uitat că muntele poate fi periculos – iar astfel de trasee cu atât mai mult! Pentru cei dornici de imagini spectaculoase mai ușor de obținut, recomand – tot în zonă – vârful Lespezi, unul din cele mai înalte din țară. Acolo urcă un traseu marcat, dar asta nu înseamnă că oricine îl poate parcurge. E nevoie de antrenament (condiție fizică) dar și de echipament adecvat.

Partea bună e că, dacă nu cumva se descoperă aur în subteran, muntele nu pleacă nicăieri – nu va dispărea prea curând. Așa că nu săriți etape! Sunt o mulțime de trasee potrivite pentru începători, trasee care să vă ajute să acumulați și experiență dar și antrenament, ca să puteți cândva ajunge acolo unde vă doriți.

…

Ioan Stoenică, 19 ianuarie 2013.