Acum cateva zile am avut onoarea sa facem cunostinta “face-to-face” cu Andrei Rosu. Daca nu stii cine este Andrei Rosu, vei afla imediat. Blogul lui spune foarte multe despre el, activitatile si realizarile lui il definesc foarte bine, dar noi credem ca este unul dintre cei mai faini romani pe care i-am cunoscut pana acum. Da, stim, sunt vorbe mari, dar daca citesti mai departe, o sa afli si de ce spunem asta. Pai povestea vine cam asa…
 
 
 
 
 
 
… Andrei Rosu este un tip simpatic caruia nu i-ai da mai mult de 20 si ceva de ani (are cam 35, dar ramane intre noi), casatorit si cu doi copii, economist de profesie. Vorbeste frumos, si are ce sa zica, si gesticuleaza considerabil de mult. Nu e deranjant, asta il ajuta sa isi sustina spusele, si marturisim ca este destul de convingator. Are un simt al umorului subtil, si asa cum l-am vazut, imbracat la camasa si zambaret, este o persoana foarte deschisa si calma. Este genul de om cu care iti face placere sa stai la un pahar de vorba, sa-i asculti povestile. Acum aproape doi ani, i-a intrat in cap ca vrea sa participe la un maraton la Polul Nord. Zis si facut. Dupa maratonul de la Polul Nord (7 Aprilie 2010)  a urmat o serie de alte 7 maratoane, Australian Outback Marathon (Australia, 31 Iulie 2010), Eurasia Marathon (Europa, 17 Octombrie 2010), Maraton Costa del Pacifico (America de Sud, 5 Decembrie 2010), Antarctic Ice Marathon (Antarctica, 12 Decembrie 2010), Sahara Marathon (Africa, 28 Februarie 2011), Everest Marathon (Asia, 9 Mai 2011) si Mayor’s Marathon Alaska (America de Nord, 18 Iunie 2011).

Dar asta nu e tot. Si-a propus sa finalizeze si 7 ultra-maratoane pe 7 continente diferite, asa ca pana acum, a bifat in agenda Antarctic Ice 100k (Antarctica, 17 Decembrie 2010), Eco-Trail de Paris 80 km (Europa, 26 Martie 2011), Dead Sea Ultra 50 km (Asia, 8 Aprilie 2011), Two Oceans Mutual Ultra 56 km (Africa, 23 Aprilie 2011) si Creemore Vertical Challenge 50 km (America de Nord, 2 Iulie 2011). In 2012, urmeaza sa participe la Bedrock50 (Australia, 25 Februarie 2012) si la Supermaratona Cidade do Rio Grande (America de Sud, 4 Martie 2012). Participarile lui l-au adus in Circuitul Grand Slam, un club select in care intra doar persoanele care au alergat distanta unui maraton sau mai mult, pe fiecare din cele 7 continente plus pe Oceanul Arctic, la Maratonul de la Polul Nord. Asta inseamna ca a intrat automat si in clubul Seven Continents.

Blogul lui Andrei este foarte interesant, si noi il urmarim de ceva vreme, fara sa ne gandim ca vom avea ocazia sa il intalnim. Pe blog poti citi despre activitatea lui, despre planurile lui, despre povestile lui, pentru ca ceea ce am scris putin mai sus sunt date foarte concrete care, nu stiu, poate nu impresioneaza foarte mult.

Pai si atunci de ce ne tot laudam ca l-am intalnit pe Andrei Rosu? Pentru ca am stat de vorba cu el despre avioane, despre caini, despre televizoare si telecomenzi, despre mediul corporatist, despre familia lui, despre vorbitul in public, despre calatoriile lui, despre calugarite, despre anternamente, despre cum s-a apucat de alergat, despre bloguri si despre o gramada de alte chestii. Andrei are talentul de te face sa asculti ce spune, te capteaza imediat si nu-ti mai vine sa il intrerupi.

****

M-am intalnit cu el in jur de ora 16, a ajuns chiar un pic mai devreme. Desi nu il cunosteam decat din cele citite, m-a facut imediat sa ma simt in largul meu. M-a intrebat daca aparatul foto e al meu, m-a intrebat cu ce ma ocup, m-a intrebat ce am de gand sa fac mai departe. La inceput, eram doar eu si Alexandra, mai apoi a venit si Cristi, apoi Ioana. Toti, manati de aceeasi curiozitate (mai putin Cristi, care se mai intalnise cu el): aceea de a-l cunoaste pe Andrei, omul care a alergat pe toate continentele (si nu numai ca sunt zonele diverse, ci si trasee foarte lungi – mie imi piere suflul dupa 3 km).

Din vorba in vorba, ne-a spus ca acum se antreneaza pentru triatlon. In acel moment, deja ma gandeam “ok, o sa faca ravagii si in domeniul triatlon: omul asta are o vointa de fier si o motivatie pe masura.”

M-am apucat de antrenamente pentru triatlon pentru ca niciodata nu am luat lectii de crawl, si nu stiu sa inot crawl, si am zis ca la un moment dat trebuie sa invat…

Avea si o experienta amuzanta legata de experientele lui cu bicicleta (Prima evadare, in primavara, in care a facut pana si s-a innoroit pana la gat), pe care a spus-o cu dezinvoltura, asa cum ii sta in fire. Pe langa asta, mai era si povestea cu achizitionarea costumului de inot.

Cand am luat costumul de inot, e un costum special, de neopren, ca sa poti sa inoti in ape mai reci, la firma venise o calugarita, am crezut eu, dar mi-a zis ca era sora de la Parohia Bucuresti, avea cincizeci si ceva de ani, si isi cauta costum de baie. Am intrebat-o unde inoata si mi-a zis ca in lacuri, rauri… “Misto”, i-am zis, “dar nu e mai bine sa va luati costum de neopren, ca sa puteti sa extindeti sezonul?” “Buna idee, dati-mi sa probez.” Asa ca femeia a probat costumul, si arata foarte fit in el. Si a mai zis ca ea toata viata si-a dorit sa inoate, ca a inotat in copilarie, si nu prea a mai avut ocazia de atunci, ca luase un costum de baie pentru fiica ei, si voia sa isi ia si pentru ea. I-am zis ca un costum costa vreo 6-7 milioane si ea era ceva de genul “Eh, nici o problema, iau doua.”

Apropo de preturi, Cristi a adus vorba de Alexandru Diaconu, de care citise si Andrei, si ne-am minunat si noi de cat poate sa coste o bicicleta adevarata, de competitie. Andrei, insa, parea foarte fericit de MTB-ul pe care l-a primit cadou de la Pump Shop. Am mai vorbit despre biciclete, si cat de pasionati pot deveni oamenii cand e vorba de sport, dar povestea celor 13 competitii de maraton si ultra-maraton ne-a ramas in minte tuturor, si ne intriga. Am aflat, cu ocazia asta, ca in Germania se desfasoara un maraton unde, la punctele de alimentare, ti se da bere in loc de apa. Si pe undeva prin Franta, langa Bordeaux, are loc un maraton unde primesti vin, cu degustari si tot tacamul (iar locurile pentru inscrieri se epuizeaza imediat, ca la marile competitii). Am ajuns la concluzia ca pana la urma, e important sa participi, sau, asa cum spune o vorba din popor, mai importanta e calatoria, decat destinatia.

La timp, eu nu imi fac iluzii. Adica, in momentul in care m-am apucat de alergat, am fost constient ca daca vreau sa fac performanta, e prea tarziu, sau ar trebui sa dedic toata ziua antrenamentului, ceea ce e imposibil. Poti sa recuperezi, dar trebuie sa tragi tare. Si atunci, ce poti sa cresti e anduranta, ca acolo e o chestie mai mult psihica, nu fizica.

Curiozitatea despre cum s-a apucat Andrei de alergat staruia. Cristi ii urmarea blogul lui Andrei din a doua zi, cand se gandea: “Omu’ asta ori e dus cu capul, ori e foarte tare. Si s-a dovedit a fi foarte tare”, deci stia povestea mai bine. Noi, ceilalti, care am aflat mai tarziu despre super-activitatile lui Andrei, eram, in continuare, curiosi. Asa ca, printr-o comparatie cu Gabi Solomon, am inceput si noi sa prindem ideea.

Gabi Solomon se considera soarece de calculator, si apoi s-a apucat de alergat, si participa la maratoane, eu sunt pe partea cealalta, sunt total atehnic, dar in schimb, eram bun cu telecomanda. Adica puteam sa ajung de la canalul 1 la 200 intr-un timp foarte scurt. Nu e simplu, si trebuie sa ai telecomanda aparte, cat mai digitala. Trebuie sa sortezi canalele si sa le pui intr-o anumita ordine, si apoi sa stii cum sa opresti, fara sa stai mai mult de un frame. Trebuie sa fii profi.

Imaginea cu Andrei stand in fata televizorului, cu telecomanda intr-o mana, si cu berea in cealalta, ni se parea amuzanta. Dar exista o teorie in spatele acestei imagini, legata de sistemul corporatist, si ce face el pentru si cu noi. Tot aici se afla si sursa motivatiei care l-a facut pe Andrei sa alerge in jurul lumii.

Pe sistemul corporatist nu dau nici o vina, vina este a noastra, ca nu ne-am adaptat la el. Sau am intrat in el cu niste prejudecati, in sensul ca asa trebuie sa fii. Cand ai intrat acolo, stii ca trebuie sa lucrezi de la 3 dimineata pana la 2 noaptea, ca altfel nu da bine in poza, ca trebuie sa ai o atitudine mai sobra si niste refulari din astea casnice, de genul televizorului. Perioada de tranzitie la corporatisti cred ca a durat vreo 10 ani, acum oamenii au inceput sa mai inteleaga: “Stai asa ca mai exista si viata dupa serviciu, nu pot sa dau vina pe companie”. Am facut la un moment dat un calcul: cate ore stau la serviciu versus cate ore de timp liber am, pentru ca aveam impresia ca 80% din timp mi-l petrec la serviciu si 20% acasa. Si am ajuns la concluzia ca daca iau in calcul 8-9 ore pe zi la serviciu, 5 zile pe saptamana, inseamna 40-45 de ore. Daca iau timpul liber, lasand la o parte somnul, spalatul, mancatul, si partea de dimineata, ci doar perioada in care ai timp liber sa faci efectiv ceva, inseamna ca ajungi pe la 7 acasa, te culci pe la 11-12, adica vreo 5 ore. Ajungi la 25 de ore, plus weekend-ul, 14-15 ore pe zi, inseamna tot pe 40-45 de ore, chiar mai mult. Atunci de ce simt eu ca e greutatea inspre serviciu? Si atunci am simtit necesitatea asta de a face o schimbare majora, dar nu aparuse declicul. Acesta a aparut aproape simultan, la cateva zile. Am observat ca fiul meu incepe sa ma imite mult, devenise canapelist si el, ceea ce, pe la un an si ceva, e cam devreme. Nu am amintiri de la varsta aia, dar banuiesc ca distrugi chestii, te joci, te invarsti te sucesti, iti folosesti energia. Si in plus, am mai vazut prin parc copii rasfatati, asa ca asta a fost unul dintre momente. Alt moment a fost cand am participat la un curs de time management, si ne-au spus ca sunt putini cei care aplica ceea ce  invata, si sunt si mai putini care tin cont in mod constant de ce au aflat la training. M-am gandit ca poate au dreptate, nu neaparat referitor la gradul de aplicabilitate, ci mai mult la informatiile pe care le-au furnizat, si ca daca incerci sa te organizezi bine, poti sa faci mai multe lucruri. Am ramas dupa curs la serviciu pana tarziu, mi-am facut curat pe desktop, si aveam o senzatie de relaxare, ca atunci cand iti faci curat pe birou inainte sa pleci in concediu. Atunci am zis ca trebuie sa fac ceva miscare. Si m-am inscris la un semimaraton. Am avut noroc ca a fost racoare, oricum nu am putut sa merg doua zile dupa aceea. Am zis ca nu mai alerg in viata mea. Doar ca m-am intalnit acolo cu o colega, care s-a minunat ca m-a gasit la semimaraton, si a doua zi mi-a dat mail cu un link catre maratonul de la Polul Nord, si m-a intrebat mai mult la misto: “Nu vrei sa te bagi?” Si mi s-a parut interesanta ideea. Mi s-au reactivat atunci niste amintiri din copilarie, cand citeam Jules Verne, si mi-era imposibil sa nu calatoresc cu gandul la ceea ce citeam. Mi-am zis ca intotdeauna mi-am dorit sa ajung la Polul Nord. Hai sa vad, poate reusesc. Si asta a fost startul. Tot atunci mi-am facut si blogul.

Tot atunci a inceput si alergatura dupa sponsori, echipament si alte lucruri trebuincioase. Partea pozitiva a fost ca toata experienta asta l-a disciplinat intr-un fel si i-a oferit ocazia sa aplice ce invatase la cursul de time management. Dar chiar si asa, cand ai multe de facut, serviciu, familie, antrenamente, blog, plus o multime de alte activitati cronofage, tot apar probleme.

Marea provocare a fost sa imi gestionez timpul. Am zis ca nu pot sa inlocuiesc o adictie cu o alta, care sa aiba aceleasi efecte, adica in loc sa imi petrec timpul cu copiii, familia, sa mi-l petrec antrenandu-ma. Asa ca am ales sa ma antrenez dimineata. Mi-am pus ceasul sa sune la 5 dimineata, si mi-am zis ca daca reusesc sa ma trezesc si sa alerg asa o saptamana, inseamna ca o sa reusesc. Era in ianuarie, acum vreo doi ani, era perfect ca antrenament pentru Polul Nord, -12, -15 grade, si era asa cald in casa… Ma trezeam la 5 si eram rupt…

Intre timp, ajunsese si Florin la discutie (intarziase putin) si ne-a spus ca il vazuse pe Andrei la TEDx Bucharest 2010, unde a tinut un discurs fascinant. Am aflat cu aceasta ocazie o chestie interesanta, pe care poate ca nu am fi intuit-o.

Eu am niste fobii. Una dintre ele e zborul cu avionul. Pana prin 2004, nu aveam nici o problema. Dar m-am intors odata de la Paris, si a avut avionul o cadere in gol, de niste sute de metri, timp de cateva secunde bune. In prima secunda, am crezut ca mi se pare, in a doua secunda, au inceput toti sa tipe, in a treia, s-au linistit, sau s-au resemnat, iar in a patra ma gandeam ca nu iti trece viata prin fata ochilor, ci te gandesti la cum va fi impactul, daca simti ceva. Apoi, saptamana urmatoare, ca sa nu prind frica de avion, mi-am propus sa mai zbor, asa ca am mers pana la Timisoara, cu serviciul. Zborul a fost ok, pana la un moment in care avionul s-a zguduit un pic; mi s-au inmuiat picioarele de la gat in jos, prin urmare am zis ca la intoarcere sa fac ceva. Asa ca am baut, usor-usor, opt beri. Ma tineam pe picioare si puteam sa port un dialog care mi se parea coerent. Dar cand a cazut un pic avionul, m-am trezit instant, mi-am primit o doza de adrenalina. Si de atunci am prins frica de avion. Acum, singurele momente in care am probleme sunt la aterizare si la decolare. Eu ma distrez cu pulsul. In repaos, am pulsul in jur de 50, si in avion, incep sa mi-l verific. Ajunge pana la 120-130, are efect de cardio. Cel mai lung zbor a fost de 14 ore, se zbura noaptea, toata lumea dormea, eu eram treaz, am vazut 7 filme unul dupa altul. A doua frica e cea de vorbit in public, a treia, frica de caini. M-a muscat unul cand eram mic. Ca sa scap de frica, mi-am luat doi caini mari. Si tot ii ocolesc pe strada. M-am gandit ca daca merg la Polul Nord, o sa scap de multe dintre problemele de genul asta.

Si chiar asta s-a si intamplat. De la plecarea la Polul Nord, Andrei a avut 74 de zboruri. Unii dintre noi nu au zburat niciodata cu avionul, iar numarul este destul de mare, pentru un interval de un an si jumatate. Asa ca am fost curiosi sa aflam care au fost cele mai interesante zboruri.

Am avut si doua cele mai interesante zboruri. Unul dintre ele pleca de Argentina in Chile, peste Anzi, un zbor de doua ore, timp in care avionul s-a zgaltait non-stop. Eram sigur ca o sa ajungem la destinatie, ca incepusem sa capat mai mare incredere in piloti, dar inima a fost destul de mica. Al doilea a fost in Himalaya. Ca sa ajungi la Lukla, de unde incepe trekking-ul spre Everest Basecamp, zborul de la Katmandu la Lukla (cu un avion de 18 persoane), care nu e lung, are 25 de minute. Dar aeroportul este la 2700 de metri, intr-o parte este prapastie, pista are 300 de metri, inclinata 12 grade ca sa opreasca avionul mai repede, si in fata e perete de stanca. Iar avionul trebuie sa coteasca brusc la dreapta si sa opreasca. Drumul trece printr-o vale, printre doi pereti, care sunt cam la 200-300 de metri unul de celalalt, si daca trece vreun nor pe acolo, trebuie sa se intoarca; am facut doua drumuri dus intors, iar a treia oara am reusit. Aveam destul combustibil, dar sentimentul nu e grozav atunci cand te intorci din drum. Iar la decolare de la Lukla este iarasi interesant. La un aeroport normal, daca exista probleme tehnice, avionul se opreste pe pista, isi rezolva problemele si pleaca din nou, sa zicem. La Lukla, daca avionul nu prinde destula viteza de-a lungul pistei, sau exista alte probleme, la revedere. Am auzit ca au norma de un avion pierdut pe an. Acum am zis ca daca am trecut si de astea…

Florin avea insa o mare curiozitate. Si avea o intrebare potrivita pentru Andrei (probabil ca ne-am gandit si noi sa-l intrebam asta, dar eram prea hipnotizati de intreaga poveste). Chiar asa, cum a fost privit Andrei peste hotare, ca roman? “Pai, la Polul Nord, a fost foarte bine!” Ne-a bufnit pe toti rasul, oare cum sunt priviti romanii la Polul Nord?

Mi se pare ca, in momentul in care ai trecut granita, reprezinti Romania. Sunt unii care te trateaza cu prejudecati, daca la stiri la ei spune ca romanii sunt nu-stiu-cum, aia e, si tine de tine sa ii mai indulcesti, pentru ca in general, ei avand o prejudecata, cauta confirmari in comportamentul tau. Oricum, la competitii de genul asta, oamenii vin mai deschisi, nu pun etichete, au mai si calatorit, si sunt constienti ca in fiecare tara sunt oameni si oameni. A fost ok.

Multi credeau ca Romania e in Africa sau in America de Sud… Acum, Cristi era chinuit de o intrebare, fiind din aria online (probabil ca ati auzit de Chinezu). Asa ca era curios sa afle ce a insemnat blogul pentru Andrei.

Blogul m-a ajutat foarte mult, la inceput eram foarte entuziasmat: “Wow, un comentariu, si nici nu-l cunosc!”. Apoi mi-am dat seama ca imi ocupa prea mult timp si mi-am mai temperat activitatea. Oricum, mai mult de atat, blogul m-a energizat foarte mult. Intotdeauna mi-am luat energie de acolo; ca orice om, ai si tu ups and downs, si uneori iti vine sa cedezi. Ai si momente proaste, si vezi acolo, ca, “Uite, datorita blogului tau mi-am scos bicicleta, am curatat-o de praf ca statea de 8 ani acolo, si m-am apucat sa fac sport”. Sau “Am inceput sa ma trezesc la 5 dimineata in loc de 7, si asta m-a ajutat”. Daca ajungi sa inspiri niste oameni, parca nu-ti mai vine sa renunti la ce ti-ai propus. Asa ca am zis sa merg inainte cu blogul si cu tot restul.

Intr-adevar, cum zicea Andrei, actiunea se multiplica, intr-un fel, in societate. Daca cineva are un impact intr-un domeniu, se observa, si incep sa apara si altii. E important sa ai curajul sa incepi ceva, sa iti asumi riscurile, sa gresesti la inceput, poate chiar sa fii luat la misto, pana cand apar followeri, si atunci devii un lider. De cand s-a apucat de alergare, Andrei are impresia ca sunt mai multi alergatori pe strada (bine, si cand sotia lui a ramas insarcinata cu al doilea copil, Andrei avea impresia ca vede pe strada mai multe femei insarcinate decat de obicei ). Dar in principiu, se pare ca incepem sa ne normalizam, acum ceva ani nu se prea vedeau alergatori sau biciclisti pe strada. Pana la urma, e o chestie de conjunctura, si gasesti fel de fel de scuze, daca nu exista un trend, iar asta face cu atat mai greu sa te afli printre primii. Nu iesi cu bicicleta pentru ca nu prea ai pe unde sa mergi, ca te aleaga cainii, si asa mai departe. Acum, lucrurile astea sunt posibile. Vezi oameni ca tine, care fac lucrurile astea, si asta te ajuta. Andrei si-a gasit fel de fel de scuze timp de ani de zile. Pana la urma, zice el, mindset-ul vine cam asa: “Nu pot sa fac asta, pentru ca… sau pot sa fac asta, daca… Asta e alegerea ta. Cred ca daca vrei ceva, te pui in contextul potrivit. Iti filtrezi deciziile prin dorinta ta, prin ceea ce vrei sa realizezi. Asta a fost marea mea revelatie.”

Florin avea si el o curiozitate: daca Andrei a avut la un moment dat un punct critic, dincolo de care a crezut ca nu mai e posibil, dar care a facut ca toate eforturile lui sa se alinieze pentru a ajunge la un rezultat benefic. Raspunsul este ca da, a existat si o problema de genul asta. La inceput, cu feedback-ul pe care il primea pe blog, obtinerea de sponsori parea simpla, dar lucrurile nu au stat deloc asa. Era vorba de o taxa foarte mare pentru inscrierea la maratonul de la Polul Nord. A trimis cateva mailuri, si ori nu a primit raspuns, ori a primit refuzuri politicoase, care dadeau vina pe conjunctura actuala si problemele economice prin care trece Romania. Pana la urma, lucrurile au mers spre bine, desi initial, Andrei nu a reusit sa stranga fondurile de care avea nevoie, si a trebuit sa faca si un credit.

Intr-adevar, in situatia in care era la inceput, era greu ca lumea sa ii acorde increderea de care avea atata nevoie. Era un plan ce parea nebunesc, si poate de neindeplinit. Povestea merge mai departe, asa cum veti vedea in clipul urmator. Asa, puteti sa il cunoasteti si voi pe Andrei, poate un pic altfel decat il cititi pe blog.

 

 
Speram sa ne mai intalnim cu Andrei Rosu. Prima intalnire s-a terminat intr-o atmosfera prietenoasa si calda (calda in alt sens decat caldura de afara, pe care aproape ca nici n-o mai simteam, ascultandu-l pe Andrei). E interesant cum discutiile de acest gen isi gasesc loc in mintea ta, si iti dau curaj, te inspira. Ceea ce face Andrei este extraordinar, intr-o lume aparent nepasatoare fata de sport, de miscare, de sanatatea fizica si psihica, si de libertatea pe care toate acestea ti-o ofera.

De fapt, ceea ce am discutat cu el se muleaza perfect pe principiile Liberinmiscare. Iesi din casa, misca-te, fa ceea ce ti-ai pus in gand, permite-ti sa visezi si investeste in visele tale, fa-le sa devina realitate, chiar daca asta inseamna sa muncesti, sa iti faci griji, sa obosesti, sa te frustrezi, sa iesi din zona ta de confort. Exploreaza, cunoaste, invata, pentru ca e o lume intreaga acolo, care abia asteapta sa fie vazuta (si nu ne referim neaparat la feluritele tari si culturi care pot fi vizitate, ci, pur si simplu, lumea externa tie, care nu iti e proprie, si de care poate iti este frica.) Sau, cum spunea si Andrei la Tedx: “Dream it BIG, Plan it Right, Do it NOW”

Multumim, Andrei!